eu, paranoidul, în confesional
Copil divin sunt. Frumos și semnificativ precum blazonul Jeannei D’Arc. Specialist în literatură cehoslovacă. Am maeștrii spirituali, niciodată nu mi-au trebuit: un neuron al meu e Miller, un neuron al meu e Wittgenstein, un altul Platon, unul Descartes și așa mai departe. Să nu fii fericit când ai suprins esența și îți stă pe limbă? O, Eu, Înălțimea Mea! Simt un extaz la scară cosmică, cum simte cârtița oarbă purtată de vântul solar. Uimitor, nu sunt nici măcar bolnav, decât trupește! Nu am de-a face cu hybris-ul, nu sunt ferice numai sufletește. Cunosc intelect și rațiune, suflet și spirit. Dar devin, deloc penibil, un frumos Xenofan ”sillos”, zeflemitor, amicul în sistem al unuia Cratylos – apofantic, cu indexul retezat de realitate, căci era, el, degetul, exagerat de ostensiv – las digresiunea, vorbeam despre Cratylos, îl am, de asemenea, la degetul meu mic. Monsieur Louis Celine c’est moi. Sunt mai ușor ca amintirea mea. Sunt, indecidabil, o imponderabilă și-mi voi alege ca patrie o limbă în care să nu întâlnesc indexicale – urăsc deicticul – dar plină de expresii strict performative.
Sunt un bun, un foarte bun rapsod, și nu accept a fi înjurat decât cu ocara măi Homer cu ochi, căci am văzut-o pe Diana baigneuse și n-am crăpat. Dansez, probabil, noaptea pe propria-mi cantată, ca un țap din rasa tragos de-al lui Dionyssos ithyphallicul. Da, mă țin puternic cu mâinile de polipii adevărului, iar dacă mamoșul Socrate avea dreptate cum că adevărata cunoaștere purifică, îmi voi deschide la Paris un Cabinet de epistemologie – probabil fără subiect cunoscător.
E târziu, pune-ți cerceii, plonjează-n rochie și șterge-o. Sunt sedus de mine însămi. Sunt sedusă de mine însumi.
în spume
Cum suportă marea spuma, astfel eu îmi port acneea. O bulă infectă se naște în centrul meu de greutate, în aducurile-mi saline stătute, și migrează în sus, pe un drum ce se citește pe verticală, până la un por ce va pocni în val.
ca brumaru, minus rime
Îmi întâlnesc ades sirena, pe jumătatea ei femeie. Deschei bluza și văd butonul – apăs, îmi urc parterul la etaj, ușile se-ntredeschid și ies, reintru. Repet figura până când, mirare? exsud albuminos.
dacă aș fi fost imre toth
Un singur triunghi de compune din infinite arii de zero virgulă ics supra nu-știu-câte nimicuri din minima urmă a minusculului dumnezeu.
sax
Eu îmi țin saxofonul după ureche și cânt din el la orice mare ocazie: s-a rupt piciorul de la scaun, sau sprayul șuieră mantre ce mă cufundă exact în atmosfera acestei cantate pe care nici tu, ca virtuoz, n-o poți interpreta de la cap, ci doar pe la spate.
oh, it’s bliss
Fericiri, multiplu mă batjocoresc trupește ca stâlpi dintr-un coral lubrifiați de mierea năpârlită de pe buzele sirenelor deșuchiate. Îmi mai trag sufletul, ușuratic precum ancora, pe norii subacvatici, căci oceanul, secreție de bărci zemoase, ma harponează cu fericire. Ea se întoarce asupra mea ca acul de pește în branhie umană.
lasă un comentariu