pentru ce aș vrea eu să-ți spun, mi-ar trebui materia neagră toată și energie dublă. numai încordarea din rubrica Sfidare mă face să cred că ești pusă pe amestecat cafeaua.

dacă aș ști ce-i de făcut, aș exagera în performanță, deodată cel mai bun aș fi făcând eu lucrul ăla.

Opera deschisă sieşi, închisă receptorilor.

Opera izolată, opera robinsoniană, opera claustrată, opera agorafobă. Opul perfect.

Opera lacustră, inaccesibilă ovoidă. Opera-monadă fără ferestre. Opera în contiguitate cu ea însăşi. Opera tainiţă.

Opera strict secretă, opera intimă-indispensabilă. Opera nenăscută, opera neprezentată.

Opera neştiută, necunoscută, nebănuită şi nesuspectată. Necriticată, neinterpetată, ne-înţeleasă. Ne-plăcută şi ne-displăcută. Nevăzută şi neauzită.

Opera nerostită şi neexprimată. Scriitură nescrisă. Narativă nepovestită. Sintaxă de semne neconvenţionale.

Opera avută, dar ne-existentă ca percepţie. Opera dinamică, non-actuală. Opera ne-sfârşită. Nici antumă, nici postumă.

Opera exclusă din “a fi”, surprinsă în “a fi avută”.

Opera neparadoxală.

Opera care îşi zbiară îndemnul: “nu mai scrieţi, nu mai publicaţi, e lipsit de sens!” Prin urmare, opera însăşi nu se mai scrie şi nu mai este publicată, amintindu-şi strigătul, căci propria ureche este cea mai apropiată de propria gură.

Operă-monument punctiform, ascuns, abscons, abstras, noumenal, agnostic, surprins apofatic.

Opera-capitală, opera-stat duşman, opera continent virgin, pată albă.

Opera mea s-a ridicat, aici, într-o metaoperă a cărei singură raţiune de a fi este asasinarea operei-mamă.

Îmi anunţ opera.

Opera nu îmi este, nu îmi poate fi subiect. Pe ea o am şi am anunţat-o. Opera mea nu implică etica şi eticheta emiterii, mă scutește de politețe și de eleganța manierei. este lașitatea mea de autor cu trac la public. E mângâiere, e orgoliu, e rațiune de a fi și de a continua. E frică de moarte și impuls narcisic. Opera mea, personajul meu sunt eu. Fii astfel de scriitor, noi nu vom ști nimic.

- Desigur. Şi nu e bine?

- Desigur, dar nu te întrebi “à quoi bon avoir quité Coasta Boacii“?

Primăvara neagră, antipod al unei primăveri eruptive, este inconştientul eu-lui boreal al artistului care, condamnat la poli să suporte nopţi şi zile cât jumătatea drumului revoluţionar în jurul soarelui, se consolează cu aurora locului întins de el, fantasmă pe retina sinelui. Henry Miller este drept ca acul de busolă.