inovat

nou, inovat, re-demență, re-viscerare, mda, așa aș vrea. mă lupt din nou, iată, cu celuloza albă, R256G256B256, a pixelilor 1280 pe 800, și cu tine.

pentru ce aș vrea eu să-ți spun, mi-ar trebui materia neagră toată și energie dublă. numai încordarea din rubrica Sfidare mă face să cred că ești pusă pe amestecat cafeaua.

dacă aș ști ce-i de făcut, aș exagera în performanță, deodată cel mai bun aș fi făcând eu lucrul ăla.

opus reservatus

Posed o scriitură nepublicabilă, în care mesajul se răsfrânge asupra emiţătorului, scriitorul ideal se întâlneşte cu lectorul ideal, iar autorul empiric e lectorul empiric. Sub pretenţia incomunicabilului, excluzând inefabilul.

Opera deschisă sieşi, închisă receptorilor.

Opera izolată, opera robinsoniană, opera claustrată, opera agorafobă. Opul perfect.

Opera lacustră, inaccesibilă ovoidă. Opera-monadă fără ferestre. Opera în contiguitate cu ea însăşi. Opera tainiţă.

Opera strict secretă, opera intimă-indispensabilă. Opera nenăscută, opera neprezentată.

Opera neştiută, necunoscută, nebănuită şi nesuspectată. Necriticată, neinterpetată, ne-înţeleasă. Ne-plăcută şi ne-displăcută. Nevăzută şi neauzită.

Opera nerostită şi neexprimată. Scriitură nescrisă. Narativă nepovestită. Sintaxă de semne neconvenţionale.

Opera avută, dar ne-existentă ca percepţie. Opera dinamică, non-actuală. Opera ne-sfârşită. Nici antumă, nici postumă.

Opera exclusă din “a fi”, surprinsă în “a fi avută”.

Opera neparadoxală.

Opera care îşi zbiară îndemnul: “nu mai scrieţi, nu mai publicaţi, e lipsit de sens!” Prin urmare, opera însăşi nu se mai scrie şi nu mai este publicată, amintindu-şi strigătul, căci propria ureche este cea mai apropiată de propria gură.

Operă-monument punctiform, ascuns, abscons, abstras, noumenal, agnostic, surprins apofatic.

Opera-capitală, opera-stat duşman, opera continent virgin, pată albă.

Opera mea s-a ridicat, aici, într-o metaoperă a cărei singură raţiune de a fi este asasinarea operei-mamă.

Îmi anunţ opera.

Opera nu îmi este, nu îmi poate fi subiect. Pe ea o am şi am anunţat-o. Opera mea nu implică etica şi eticheta emiterii, mă scutește de politețe și de eleganța manierei. este lașitatea mea de autor cu trac la public. E mângâiere, e orgoliu, e rațiune de a fi și de a continua. E frică de moarte și impuls narcisic. Opera mea, personajul meu sunt eu. Fii astfel de scriitor, noi nu vom ști nimic.

eco-ism

Venerabilei noastre culturi, veche de trei mii de ani, i se poate reproşa, într-o zi de judecată, unicitatea scopului: omul. Am putea avea o cultură a omului şi mediului generic, o cultură a tuturor regnurilor. Dar nu ajungem la agricultură şi la ecologie?

- Desigur. Şi nu e bine?

- Desigur, dar nu te întrebi “à quoi bon avoir quité Coasta Boacii“?

iarăşi Miller

“Tropicul Cancerului” şi “Tropicul Capricornului” sunt traiecte sublimate ale antroposferei, într-o geologie cu stratificaţii şi sedimentări stranii în care suprafaţa ocupată de oameni, puncte prin definiţie adimensionale, este neeuclidian cuprinsă în om. Miller, fost Müller, “Morar”, este artistul mişcat, precum palele morilor de vânt, de compulsii centrifuge către poli, şi răvăşit de dorul ecuatorial al echilibrului. Terra milleriană se află într-o mişcare de rotaţie crucificată, născătoare a forţelor de fugă polară.

Primăvara neagră, antipod al unei primăveri eruptive, este inconştientul eu-lui boreal al artistului care, condamnat la poli să suporte nopţi şi zile cât jumătatea drumului revoluţionar în jurul soarelui, se consolează cu aurora locului întins de el, fantasmă pe retina sinelui. Henry Miller este drept ca acul de busolă.

în genul

În genul tânărului Marx: studiul este un tabiet, gândirea prelungă este o habitudine întâlnită cu preponderenţă la omul care îşi lasă grija câştigului mijloacelor de trai în seama altora.

decartez, deci exist

“Cogito ergo sum”, “Je pense donc je suis”. Descartes spune într-o altă expresie “sunt cugetător, deci sunt”, exact cum face Platon în Sofistul spunînd “Socrate este om, deci Socrate este” [aşa ar fi trebuit să obiecteze Gassendi, şi nu prin mojicia "manânc, deci exist"]. Nimic mai în spiritul platonician şi, totodată, nimic mai geometric şi mai cartezian. Chiar existenţa este, la Descartes, aceeaşi cu fiinţa din Sofistul, care îşi avea complementaritatea şi alteritatea în Nefiinţă, adică, în limbajul autorului acelor “Meditaţii metafizice”, avea un anumit grad de imperfecţiune. Numai aşa-zisa imperfecţiune a existenţei antropice garantează trecerea la “Sum, ergo Deus est”, propoziţie compusă care dezvăluie temeiul în perfecţiunea ontică.

ultimatum

Fii pe pace: oricând va exista “salonul refuzaţilor” cu felinarul roşu aprins în prag.

sexus

Cheia porticului din Stoa o dă Henry Miller în Sexus: ”Soluția e acceptarea: care e o artă și nu o performanță egoistă a intelectului. Așadar, prin artă se stabilește în cele din urmă contactul cu realitatea: aceasta este marea descoperire.” Apoi: ”marea bucurie a artistului este aceea de a deveni conștient de o ordine superioară a lucrurilor, de a recunoaște prin manevrarea compulsivă și spontană a propriilor sale impulsuri, asemănarea dintre creația umană și cea „divină””. (s.n.)

antume

”Nimeni nu e sfânt în țara lui.” De orice fel ar fi, înrudirea minimalizează persoana. De asta cultura ne este compusă din ediții postume. Tendința minimalizării aproapelui cunoscut.

ăăă, au?!

Am nevoi de un handicap. M-ar face mai concentrat și mai substanțial. În plus, mi-aș procura motivul pentru ura mea de sine.